...Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. (2 Corinteni 5.7)

În limbaj cotidian, când cineva spune „prin credinţă!” se referă de obicei la un pas riscant pe care-l face fără să fi putut calcula toate consecinţele. Omul care spune că merge prin credinţă este mai degrabă catalogat drept o persoană naivă, ce riscă, pentru că nu-şi calculează bine paşii. De aceea, poate în orice moment să se lovească de realitatea care se dovedeşte a fi altfel decât şi-a imaginat-o înainte de a fi făcut primul pas. 
Este oare umblarea prin credinţă sinonimă cu umblarea în naivitate? Dumnezeu ne vrea oameni care să umblăm prin credinţă, nu prin vedere, dar ce presupune oare această umblare? este oare această cale bătătorită de alţii înaintea noastră? sunt oare alţii pe acest drum de la care putem învăţa?
Ei bine, Biblia e plină cu exemple de oameni care au umblat prin credinţă şi care ne pot sluji drept modele. Părintele tuturor credincioşilor este Avraam, omul din a cărui viaţă putem învăţa câteva dintre secretele umblării prin credinţă. El a fost chemat din păgânism la o relaţie personală cu Dumnezeu. N-a avut nici Biblie, nici alţi credincioşi care să-l încurajeze pe cale, nici plinătatea Duhului Sfânt, aşa cum o putem noi avea astăzi. Cu toate acestea, a rămas un model al umblării prin credinţă. Aşa cum am putut vedea din Cuvânt, umblarea lui a început cu paşi timizi urmaţi de momente de şovăială sau chiar cădere, însă pe drumul acesta a fost însoţit de Dumnezeu, care a avut răbdare cu el până la sosirea lui în Canaan. Cărarea credinţei este pentru toţi cu suişuri şi coborâşuri, ea este însă singura prin care putem ajunge şi noi ca părintele Avraam prieteni cu Dumnezeu. Iată câteve dintre concluziile umblării prin credinţă a lui Avraam:

Călătoria credinţei începe cu un pas prin credinţă. Orice călătorie, oricât de lungă, începe cu un pas pe care oricine să îl poată face. Dacă Avraam s-ar fi speriat de lungimea călătoriei până în ţara pe care urma Domnul să i-o arate şi nu ar fi fost gata să facă un prim pas, totul s-ar fi năruit. Călătoria lui şi a noastră deopotrivă începe cu un moment al alegerii de a răspunde prin credinţă la chemarea Lui. Trebuie să fim mai întîi mântuiţi prin credinţă şi doar apoi vom putem umbla prin credinţă. Coloseni 2:6 - Astfel deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.

Domnul ştie să facă distincţie între şovăiala credinţei şi absenţa credinţei. Citind Geneza 11:27-32 am putea rămâne cu impresia că Terah a fost cel chemat de Dumnezeu să plece din Ur şi nu Avram, şi că mai apoi Domnul a reînoit chemarea Sa faţă de Avram, cerându-i de data aceasta să plece din Haran. Ştefan, în discursul său din Ierusalim, ne oferă cronologia corectă. Fapte 7:2-3 - Ştefan a răspuns: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din familia ta, şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta. Avraam nu era nici pe departe desăvârşit în credinţa sa, fapt pentru care a stat în Haran aproximativ 15 ani până ce tatăl său a murit. Domnul însă a văzut cum credinţa lui şovăie, şi de aceea a avut răbdare cu el până ce l-a adus în punctul în care să fie gata să-L asculte şi să plece din Haran înspre ţara promisă. În cazul fiecăruia dintre noi, după ce ne-am deschis inima pentru Domnul şi în ea s-a înfiripat credinţa în El, a început o luptă lungă între şovăială şi ascultare grabnică. Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrămi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Direcţia credinţei noastre este mai importantă decât nivelul ei de desăvârşire. Au fost mai multe momente în viaţa lui Avraam când n-a umblat prin credinţă, şi asta l-a costat, dar ceea ce a contat a fost faptul că după fiecare eşec, a ştiut să-şi redirecţioneze viaţa spre Dumnezeu. Coborârea în Egipt sau lipsa de răbdare de pe urma căruia a apărut Ismael pot fi privite ca şi devieri de la calea credinţei, dar fiindcă direcţia credinţei sale era clară, s-a putut redresa. Proverbe 24:16 - Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică.

Tăria credinţei noastre este demonstrată prin răbdarea cu care ştim să aşteptăm ceea ce ne-a fost făgăduit. Credinţa şi răbdarea sunt cele două feţe ale aceleaşi monede; nu poţi să o ai pe una fără cealalată. Evrei 10:36 - Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. De vreme ce Domnul i-a promis un fiu, Avraam trebuia să creadă că acest lucru se va întâmpla, în ciuda circumstanţelor nefavorabile. În vreme ce trupul său slăbise, Domnul l-a întărit în credinţă. Romani 4:20 - El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne lasă şi pe noi să aşteptăm, nu o face pentru că vrea să ne supure, ci fiindcă ştie că dezvoltarea credinţei noastre este mai importantă decât darul după care tânjim.